Stelele...

Priveşte stelele.

Sunt la fel ca săptămâna trecută. La fel ca anul trecut.

Exact aceleaşi stele de mai de când eram copii.De când încă nu ne născusem.

Sunt sute de ani. Mii.

Peste încă atâţia nimeni nu va ştii cine suntem.Dar vor privi aceleaşi stele reci de mai.

Acelaşi cer cartonat şi tapetat cu stele.Doar stelele o să mai ştie de noi.

Doar stelele.

Noi vom muri.

Fericirea...

Fericirea este o coajă de nucă plutind, cel puţin la mine, pentru că e mult prea dependentă de circumstanţe şi e, din acest motiv, în perpetuă instabilitate şi stare de asediu.

Utopia pe care o credităm cu prea mult în decursul goanei nostre nebune în jurul ceasului necruţător, care ne-apropie de marele şi inevitabilul final, e, în fapt, o altă efemeridă. Uneori, până şi o durere de cap ţine mai mult decât starea asta confuză şi relativă pe care-o încerci arar... şi , cu siguranţă, te face să te simţi mai pregnant uman.

Habar n-am cum se declanşează mecanismul interior care te resuscitează subit, ce resorturi interioare saltă fragmentele sufleteşti zăcânde în amorţire şi resemnare şi-ţi înduc în conştientul plutitor impresia că eşti fericit.

E de-ajuns un cuvânt, o senzaţie, o iluzie, o impresie, o minciună sau doar o speranţă nebună...

Oricum, pe mine mă face să răspund aiurea la întrebări, să privesc minute în şir în gol, să ies pe balcon când, de fapt, vreau să mă-ntorc în sufragerie, să am reacţii întârziate la gânduri înflăcărate, să-mi simt inima bătându-mi nebuneşte ..nici nu mai ştiu dacă-n piept sau dincolo de el, căci e mare, imensă, rotundă şi tic-tac-ul ei e ca un bubuit de tobe la o petrecere cu mii de decibeli şi mă mir cum n-o aude tot blocul, tot oraşul, toată umanitatea ... Binecuvântată ignoranţă!..

Citate

Se spune că iubirile nu mor niciodată. Ori asta, în măsura în care eu nu mai simt nimic pentru trecut, mă face un om mort?

Aflat la mii de kilometri distanţă ajunsesem să tânjesc tocmai după neajunsurile şi stările pe care altădată le blamam.Se pare că sufletul are propriile amintiri.

Ajunsesem să fiu gelos pe oglindă.Era atâta de frumoasă încât reflecţia luminii făcea dragoste cu zâmbetul ei.

Am iubit atât de mult încât inima îmi percepe singurătatea de acum ca fiind o moarte clinică.

Atunci când omul la care ţineam cel mai mult m-a ucis cu premeditare, scrisul m-a ţinut in viaţă.

Ce mai rămâne de descoperit când doi oameni se descoperă în fiecare atingere?

Dacă prezentul şi-ar vedea chipul în oglindă, mai mult ca sigur s-ar sinucide

Iubirea este un cutremur cu epicentrul în inimă.

Iubire: a te sinucide cu entuziasm.

Nu de singurătate mă tem.Mi-e frică de ce aş putea face singur în singurătate.Singurătatea în doi în schimb e remarcabilă, sublimă , genială

Oricât aş încerca să mă desprind de amintirile şi de lucrurile care mă dor, inima mea se întoarce mereu acasă

Se spune că iubirile nu mor niciodată.Ori asta, în măsura in care eu nu mai simt nimic pentru trecut, mă face un om mort?

Uneori ceea ce vrem să spunem cu adevărat se află tocmai în spatele cuvintelor pe care, din anumite motive, nu le putem spune.